1. Coregrafia (1)

Artem Maloratsky

Coregrafia tangoului este adesea primul lucru care atrage oamenii către acest dans. Îţi dă senzaţia că este în acelaşi timp liber, variat şi senzual.Picioarele se mişcă perfect coordonate ca şi când ar aparţine unei fiinţe cu patru picioare, se întâlnesc şi se urmează în multe moduri diferite. Prin “coregrafie” înţeleg posibilităţi coregrafice, pentru că tangoul în sine este un dans de improvizaţie, fără secvenţe de mişcări prestabilite. Asta înseamnă că toţi paşii de tango pot fi conduşi şi urmaţi spontan, fără semnale speciale agreate în prealabil de parteneri. Trebuie doar să fii conştient de posibilităţi, după care toate structurile specifice tangoului pot fi executate simplu, printr-o bună conexiune în cuplu, prin paşi, schimbări de direcţie sau torsiuni ale corpului. Unele structuri pot de asemenea, necesita schimbări de nivel prin înclinări uşoare sau flexări / întinderi ale picioarelor dar au o importanţă relativ minoră. CEA MAI MARE PROVOCARE în coregrafie este să-i permiţi să devină mai complexă şi mai variată menţinând-o pură. Asta înseamnă să menţii conexiunea apropiată cu partenerul, mişcările corpului naturale şi tot procesul de a conduce / urma ne-manipulativ. Prin “ne-manipulativ” înţeleg o conducere/urmare care nu implică semnale speciale cu mâinile sau cu braţele ci se face prin mişcarea întregului corp în timp ce îmbrăţişarea rămâne apropiată şi lipsită de efort. Exemple de structuri impure sunt volcadele şi colgadele. Aceste structuri necesită de obicei un mod special de a le conduce care violează principiul echilibrului şi lipsei de efort. (Vezi articolele Conexiunea cu partenerul şi Pregătirea fizică)

A încerca să explici coregrafia tangoului în scris este o sarcină ingrată. O prezentare video poate realiza asta mult mai eficient iar cel mai bine, de departe, este să înveţi direct de la altă persoană. Eventual voi include şi nişte video-uri. Dar, deocamdată voi prezenta structura acestui dans în diagrame şi cuvinte. […] N.Tr. Diagramele şi explicaţiile pot fi găsite pe site-ul original. La momentul actual, în care internetul abundă de clipuri video explicative, am considerat că introducerea lor nu mai este oportună.

Unii puritani din Buenos Aires pretind că adevăratul tango este doar mersul pe muzică, fără figuri extravagante. Nu aş merge aşa de departe dar sunt de acord că mersul în cuplu este esenţa tangoului şi că o experienţă considerabilă şi profundă poate fi dobândită doar prin mers. A merge împreună, faţă în faţă, în îmbrăţişare apropiată, aliniaţi (însemnând că bărbatul păşeşte drept, în faţă, înlocuind piciorul femeii care se mişcă drept, în spate, simultan) este în acelaşi timp cea mai simplă şi cea mai dificilă structură de tango. Foarte puţini dansatori o pot face cu uşurinţă. De-a lungul timpului am descoperit de asemenea, că a învăţa să faci asta bine este cheia multor alte structuri. În experienţa mea, cea mai bună conexiune cu partenerul poate fi descoperită cu ajutorul mersului. Veteranii tangoului obişnuiesc să spună că ar trebui să mergi cea mai mare parte a dansului şi să faci alte structuri doar uneori, preferabil spre sfârşitul melodiei. Dar cel mai important lucru este că *adevărata coregrafie a tangoului se realizează prin mersul natural*. Asta înseamnă că de câte ori păşeşti trebuie să fie mersul natural, fără mişcări speciale ale picioarelor. Aceasta este după mine una dintre cele mai frumoase însuşiri ale acestui dans şi cheia eleganţei sale. Cum am menţionat în mod repetat , dezvoltarea unei mişcări naturale este cel mai important mod de a-ţi perfecţiona tangoul. (Vezi articolul Pregătirea fizică.)

Cea mai simplă abordare a tangoului ar fi să exersezi mişcările de bază şi să mergi împreună cu un partener până când se simte la fel de simplu ca atunci când mergi singur. După aceea multe structuri vor părea uşoare. Dar cei mai mulţi dintre noi nu avem răbdare să facem asta – dorim să avem câteva posibilităţi coregrafice la îndemână pentru a simţi că dansăm cu adevărat, că improvizăm cu adevărat. Aceasta este de înţeles – eu personal am cedat acestei tentaţii, de multe ori şi la multe niveluri. Dar am învăţat cum să-mi stăpânesc aceste impulsuri pentru a-mi extinde controlat vocabularul de tango. Acum folosesc mai puţin de 5% din toate posibilităţile coregrafice pe care le cunosc, aceastea fiind cele pe care le pot executa relativ bine. Pentru celelalte corpul meu nu este pregătit. Credeam că paşii dificili trebuie doar exersaţi până când încep să iasă dar mi-am schimbat părerea. Au existat structuri, precum planeo de exemplu, pe care îmi doream cu adevărat să le învăţ. Am mers la trei profesori diferiţi, toţi foarte bine cotaţi şi i-am întrebat de planeo în mod special. Toţi mi-au expus teoriile lor despre cum să îl învăţ dar nu mi-au folosit. Oricât de mult am exersat, singur sau cu partenera, nu am reuşit să îl fac. Până la urmă am renunţat. Ceva timp după aceea am descoperit căi de a-mi perfecţiona mişcările de bază. După doi ani de asemenea exerciţii, planeo a început să se întâmple de la sine, fără mare efort din partea mea. S-a simţit dintr-o dată natural. Lucruri asemănătoare mi s-au întâmplat cu mulţi alţi paşi. Am înţeles despre coregrafia tangoului că funcţionează cel mai bine atunci când este reinventată de fiecare dansator, dacă se dezvoltă organic ca urmare a perfecţionării mişcărilor corporale şi a conexiunii cu partenerul. Nu ar trebui să munceşti prea mult la structuri pe care le simţi dificile ci mai degrabă să te concentrezi pe executarea figurilor simple mai bine. Aceasta se aplică în special bărbaţilor dar pentru anumite aspecte şi femeilor, care pot uneori deveni prea preocupate de a executa cât mai multe ornamente, cât de des posibil. Bărbaţii, desigur, sunt cel mai adesea victimele dorinţei de cantitate în locul calităţii. Întreaga mişcare “îmbrăţişare deschisă” vine din dorinţa de mai multă libertate coregrafică decât pare posibilă în îmbrăţişarea apropiată. Un comentariu frecvent al femeilor: “este un foarte bun dansator atât timp cât dansează apropiat şi lucruri simple dar este teribil când se îndepărtează şi încearcă paşi complicaţi.” Limbajul variat şi uneori extravagant al tangoului poate fi la început fascinant dar adevărul este că libertatea coregrafică a acestui dans este probabil cea mai puţin importantă pentru profunda plăcere pe care o poate genera. Pe de altă parte, nivelurile diferite de dificultate ale structurilor de tango sunt un bun indicator al progresului cuiva – când mişcările corpului şi conexiunea cu partenerul se perfecţionează, structuri mai dificile devin disponibile fără mare efort.

Este aproape imposibil de explicat toată dinamica unui dans în scris, de aceea această secţiune este o schiţă aproximativă. Principalul motiv pentru care o scriu este că înţelegerea anumitor principii generale despre cum ţi-ai putea dezvolta la infinit vocabularul de tango a fost o revelaţie pentru mine. Responsabilitatea care vine cu această cunoaştere este de a o folosi cu precauţie, fără a sacrifica calitatea aspectelor fundamentale: mişcarea corpului, conexiunea cu partenerul şi muzicalitatea. Oricum, coregrafia tangoului este un test eficient al tuturor celorlalte aspecte ale dansului. Atât timp cât corgerafia este menţinută pură, varietatea şi complexitatea ei va depinde direct de calitatea pregătirii fizice şi conexiunii cu partenerul. Nu voi încerca să explic cu ce structuri ar trebui să înceapă un începător în afară de mersul în paralel (aceasta este cel mai bine de făcut cu profesorul în persoană), nici nu voi încerca să acopăr întregul vocabular de tango, care probabil nu are limite. În cea mai mare parte, doresc să arăt cum acest dans este construit în jurul mersului de bază şi de asemenea, să ofer o structură de explorare a posibilităţilor sale într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic.

Structura generală

Oricât de mult mi-ar displace aşa numitul “noul tango” trebuie să le mulţumesc iniţiatorilor pentru că au văzut structura dansului cu o claritate fără precedent. Înaintea lor, tango a existat ca o colecţie de secvenţe inventate de diferiţi dansatori, copiate şi modificate. Nu a existat nicio abordare sistematică a înţelegerii diferitelor posibilităţi coregrafice. Modurile de a conduce au fost de asemenea, neclare şi uneori au degenerat în manevrări brutale ale femeii cu ajutorul mâinilor. Iniţiatorii “noului tango” (Gustavo Naveira, Fabian Salas şi Mariano “Chicho” Frumboli) au înţeles cel puţin două principii foarte importante. Unul este că ar trebui să se conducă cu interegul corp nu cu ajutorul mâinilor – intenţia s-ar putea transmite prin braţe dar ar trebui să existe o comunicare prin mişcarea întregului corp. Celălalt este că structura tangoului e cel mai bine explorată literalmente pas cu pas. (* Încă o dată, aş vrea să accentuez că această abordare este folositoare pentru un dansator oarecum experimentat; pentru un începător este bine să înveţe câteva secvenţe simple şi să se concentreze mai mult pe conexiunea cu partenerul, mişcările corpului şi muzicalitate.*) Urmând acest principiu voi discuta despre structurile care funcţionează ca fundaţie a acestui dans, constituite în principal dintr-un pas al bărbatului şi/sau un pas al femeii. Structurile care pot fi construite din aceste elemente de bază sunt prea multe pentru a le denumi sau socoti şi depind de fiecare dansator (la sfârşitul acestui articol voi prezenta câteva structuri comune). Oricum, secvenţele sunt mai importante decât figurile individuale. În ciuda numărului mare de posibilităţi despre care voi discuta, femeia poate fi condusă doar în trei paşi diferiţi fundamental: spate, faţă şi lateral. Adaugă la ei schimbul de greutate, variaţiile crosului, câţiva pivoţi, boleo şi asta este tot! Marea varietate de combinaţii este creată de secvenţele pe care bărbatul le creează din aceste câteva posibilităţi, ce face ca să le acompanieze şi cât de bine le folosesc ambii parteneri pentru a interacţiona cu muzica.

Aş vrea să separ structurile după modul de a le conduce. Cum am mai spus, tangoul pur nu foloseşte semnale speciale cu ajutorul mâinilor sau braţelor. Mâinile pot transmite informaţii dar intenţia este transmisă şi recepţionată cu tot corpul. Cele patru moduri principale de a conduce sunt:

–           mişcarea corpurilor împreună în aceeaşi direcţie – structuri liniare;

–           mişcarea corpului unul în jurul celuilalt – structuri circulare;

–           răsucirea corpului pentru a conduce/urma o întoarcere sau răsucirea corpului partenerei (un exemplu este boleo care poate fi făcut prin pas în jurul partenerei sau prin răsucire pe loc) – structuri cu răsucire;

–           schimbarea nivelului – flexare sau ridicare; nu există multe structuri care depind de acest mod de a conduce – este mai degrabă folosit pentru anumite tranziţii, amplificarea anumitor structuri, a face paşii mai lungi sau mai scurţi; singura mişcare ce depinde de schimbarea nivelului şi merită a fi menţionată este schimbul de greutate.

Este de reţinut că acelaşi pas al femeii poate fi uneori condus în moduri diferite. De exemplu pentru a-i conduce un pas lateral liderul poate păşi în lateral sau îşi poate întoarce corpul. Boleo poate fi condus prin pas în jurul femeii sau prin răsucire pe loc. Eventual, un dansator poate executa mişcare, întoarcere, răsucire şi schimbarea nivelului simultan. La un moment dat nu vei mai fi conştient cu exactitate de toate dinamicile mişcării ci vei conduce/urma cu întregul corp. Cu toate acestea, pentru început cred că este folositoare această descompunere a mişcărilor.

Urmare in Cele patru aspecte – 1. Coregrafia (2)

.