OBIECTIVELE SAU “CE ÎNSEAMNĂ TANGO BUN?” Artem Maloratsky
„Artă însemna să faci lucrurile bine.”
– Ananda Coomaraswami
„Sunt două tipuri de muzică – bună şi proastă.”
– Louis Armstrong
„Nu există acest lucru – tango nuevo. Doar că unii dansează mai bine decât alţii.”
– Anibal Troilo
„El tango es uno.”
– Anonim
Există tango bun? Sau fiecare dansator decide ce este bine pentru el? Există tango prost? Sau tot tangoul este bun? Majoritatea oamenilor spun că unii o fac mai bine decât alţii. Cu unele persoane este pur şi simplu mai plăcut să dansezi şi unele par că au mai multă plăcere de a dansa decât altele. Întrebarea este: cum fac ei asta? Pur şi simplu unii se pricep şi alţii nu? Se poate îmbunătăţi prin practică? Este posibil să lucrezi la perfecţionare? Mie mi se pare că diferenţa între tango ca o formă de distracţie şi tango ca artă stă cel mai mult în ceea ce caută dansatorii. Poate deveni o formă de artă serioasă doar dacă practicantul respectiv are o viziune a ceea ce înseamnă artă şi lucreză activ în această direcţie. Este chiar mai bine când un număr de practicanţi împărtăşesc o viziune comună şi se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Altfel, tango devine cu uşurinţă hedonic – trebuie stors de toate plăcerile pe care le poate oferi cu uşurinţă – sau narcisistic – folosit pentru a crea şi întreţine anumite aparenţe ale cuiva.
Printre veteranii din tango – dansatorii care au prins epoca de aur a tangoului, în anii 1940 şi 1950 – exista o înţelegere oarecum coerentă a tangoului bun. Unele observaţii pătrunzătoare auzite la ei de-a lungul anilor sunt prezentate în articolul “Au cuvântul veteranii”. Dar viziunea lor nu a fost niciodată foarte bine definită. A fost mai mult ceva intuitiv, adică deosebeau dansul bun de dansul prost şi muzica bună de muzica proastă dar nu puteau explica foarte clar de ce. În zilele noastre chiar şi aceste intuiţii sunt foarte diminuate. Devenim foarte uşor pierduţi în marea de informaţii şi de posibilităţi, uşor de manipulat de influenţele externe, comercialism şi opinia publică, adesea arbitrară. Mulţi sunt de asemenea influenţaţi de “relativismul” modern, crezând că , în special în artă, ce este bun pentru o persoană este rău pentru alta, aşa că am putea foarte bine să renunţăm la întrebare. Această filozofie a permis ca foartă multă artă de proastă calitate să înflorească. Acum este mai important că oricând să avem o viziune clară a modului de a practica o formă de artă. Pentru ca o formă de artă să se dezvolte şi să dăinuie peste generaţii, este necesară o înţelegere unanimă a ceea ce înseamnă artă bună. Altfel, poate degenera rapid – pentru că nimeni nu poate asigura contrariul. Mie mi-au trebuit ani pentru a fi capabil să-mi definesc oarecum o viziune despre ce înseamnă în general un dans de tango bun. Cu acest site, sper să ajut şi pe alţii să-şi clarifice această problemă.
Ce este tango “bun”. Este acela care arată cel mai bine? Care se vinde cel mai bine? Care se practică cel mai mult? Care este cel mai argentinian? Arta bună, în opinia mea, este în primul rând o experienţă extatică a artistului, o interacţiune mult mai evoluată decât ceea ce este disponibil în mod obişnuit. Non practicanţii sunt de obicei atraşi deoarece percep în ea o metaforă a cât de extatice pot deveni şi interacţiunile lor sau le aduce aminte de cele mai plăcute experienţe avute sau dorite. (Chiar şi ideea de transmitere a artei este într-un fel o experienţă internă) În unele cazuri, atunci când privitorii sunt impulsionaţi să înceapă practicarea unei arte imediat după ce au văzut-o, este vorba foarte clar de o activitate extatică în sine (aşa mi s-a întâmplat mie când am văzut tangoul). Peste toate acestea, arta cea mai pură este o artă evolutivă. Este o asemenea artă în care obţinerea a cât mai multe stări extatice depinde cel mai mult de auto-perfecţionarea artistului, de evoluţia lui personală. Aceasta se întâmplă când arta atinge cele mai înalte semnificaţii pentru cel care o practică, nu doar pentru audienţă. O asemenea abordare poate fi folosită în multe tipuri diferite de artă iar tangoul este în mod particular potrivit, cum am explicat în articolul “Tango şi evoluţia conştientă”.
Ce trebuie făcut pentru a avea o experienţă extatică? Care sunt aspectele unei interacţiuni mai evoluate? S-ar putea să nu găsim niciodată un răspuns definitiv şi final la asemenea întrebări. Cu toate acestea, putem găsi un răspuns la ele în orice punct dat din istorie. Un consens perfect poate fi imposibil, dar anumite viziuni comune sunt necesare. Fără asta nu există un progres în general, nici în artă, nici în noi înşine, ca fiinţe umane. Un bun punct de start ar fi să descoperim ce şi-ar dori oricine să experimenteze în practicarea unei forme de artă, dacă ar putea. A cădea de acord asupra acestor lucruri înseamnă a concepe împreună o viziune artistică comună. Următoarele sunt exemple a ceea ce cred eu că oamenii îşi doresc cel mai mult să experimenteze în tango:
– Libertate. Libertate a “ce” – varietatea posibilităţilor coregrafice şi abilitatea de a le folosi după dorinţă; libertate lui “unde” – abilitatea de a modifica tempoul unei mişcări în funcţie de muzică; libertatea lui “cum”- energia şi tonul mişcării.
– Integritate. Dizolvarea graniţelor, fuzionarea părţilor într-un întreg, uniunea cu partenerul, muzica, spaţiul, podeaua. Integritatea corpului, când se mişcă precum un întreg, centrat, conform cu designul său natural; integritatea conexiunii cu partenerul, în care cuplul simte o comuniune fizico-psihică; integritatea muzicală – când dansul cuiva pare să se desfăşoare de la sine, în armonie cu muzica; integritatea coregrafiei – când fiecare mişcare pare să curgă natural, fără forţare sau artificialitate.
– Spontaneitate. Dansul improvizat, fără premeditare, când nici unul dintre parteneri nu ştie sau nu plănuieşte ce se va întâmpla în continuare şi totuşi dansul nu este întâmplător, ci spontan corespunzător muzicii şi spaţiului înconjurător.
– Dozarea efortului. Dansul relaxat, cu uşurinţă nu solicită un efort mai mare decât statul în picioare sau mersul. Precum spune studenţilor săi violoncelistul Pablo Casalas, “Nu există o limită a cât de relaxat poţi fi”. Cu cât mai lipsit de efort este dansul, cu cât este mai puţin fizic, cu atât se simte mai magic.
– Precizia. O percepţie exactă a poziţiei şi mişcărilor corpului partenerului şi o un control precis al celui propriu.
– Simplitate. Nimic inutil. Un minim de manipulare, artificialitate, inventivitate. Zero tehnică. Doar mers corect, natural. În cuvintele pictorului Henri Matisse, „Varietate maximă de senzaţii cu un minim de mijloace.
– Potenţial nelimitat de perfecţionare. Tangoul care ne oferă continuu experienţe extatice este cel care devine permanent mai bun – extaz înseamnă transcendere, “evadare” din graniţele comune. Tangoul este o formă de artă cu potenţial nelimitat, trebuie doar să învăţăm cum să atingem acest potenţial.
– Metafora culturală. Tango este, cel puţin potenţial, o formă de artă semnificativă cultural. Este o formă rară de interacţiune fizico-psihică în care o persoană îşi exprimă inevitabil atitudinile culturale şi psihologice. Este o oglindă a tuturor problemelor personale şi, de asemenea, o importantă oportunitate de a lucra la rezolvarea lor. Similar celor mai bune arte marţiale, tango poate fi un mod de a-ţi antrena corpul, mintea şi chiar de a-ţi întări spiritul, deşi până în prezent modalităţile de a face asta nu au fost formulate foarte clar. (mai mult despre asta în articolul “Tango şi evoluţia conştientă”.).
– Practica eficientă. La cel mai înalt nivel, tango este un ritual cultural important. Este o modalitate de a întâlni oameni într-o activitate evolutivă, un mod de a te dezvolta şi de a împărtăşi o experienţă. Multe dintre persoanele pe care le cunosc s-au înghesuit spre tango pentru că acesta le-a oferit un mod mult mai semnificativ de a veni în contact cu alţii. Pentru un practicant de tango serios, un grup de practică regulată este esenţial pentru a lucra la toate atributele descrise mai sus. Tango se deprinde cel mai bine într-un grup în care oamenii dansează confortabil, se urmăresc unii pe ceilalţi şi schimbă partenerii dacă doresc. Calitatea spaţiului, pardoselei, muzicii şi respectarea anumitor reguli care fac ca acest ritual să funcţioneze fără probleme, sunt foarte importante ( mai mult în articolul “Practica”).
Cel mai important este ca toate calităţile menţionate să nu fie văzute ca piese separate ale unui puzzle, ci ca aspecte ale unui singur lucru, care ar putea fi numit “tango bun”. Este imposibil de descris tangoul bun în cuvinte sau concepte, mai ales pentru că scopul său final continuă să se retragă precum orizontul şi cu toate acestea este posibil să te îndrepţi către el. Progresul “sănătos” este acela al cărui rezultat este o perfecţionare armonioasă a tuturor calităţilor dorite. Dacă una dintre ele este pe drumul cel bun, alta nu trebuie să se sacrifice: precizia de dragul libertăţii, sau integritatea de dragul spontaneităţii. Asta este ceea ce vor să spună bătrânii prin „el tango es uno” – “există doar un singur tango”. Dacă practica artistică a cuiva se mişcă în direcţia corectă, asemenea calităţi precum libertatea, integritatea, spontaneitatea, lipsa de efort, precizia, simplitatea se dezvoltă toate în acelaşi timp.
Cineva ar putea întreba: cum este cu stilurile diferite de tango? Sunt unele dintre ele mai bune decât altele? Răspunsul este că în cele din urmă tangoul este fără stil. Varietăţile de stiluri existente sunt doar seturi diferite de priorităţi şi compromisuri atunci când sunt examinate cu atenţie. De exemplu stilul “îmbrăţişare apropiată” pune prioritatea pe apropiere şi constanţa conexiunii, sacrificând în acelaşi timp multe posibilităţi coregrafice şi libertatea mişcării corpurilor individual, în timp ce “tango nuevo” face contrariul, sacrificând îmbrăţişarea de dragul unei mai mari libertăţi coregrafice şi de mişcare. În cele din urmă tangoul este atât apropiat cât şi liber, variat atât în senzualitate cât şi în coregrafie. Stilurile diferite pot fi văzute că modalităţi diferite de abordare a tangoului dar tangoul în sine nu se supune niciunui “stil”. Cel mai bun tango este cel în care cineva poate să experimenteze cele mai dorite calităţi ale acestui dans pe care le putem imagina şi asupra cărora putem cădea de acord.
(continuare in Principii generale 2)
Lasă un răspuns