Principii generale 2

(continuare de la Principii generale 1) Artem Maloratsky

CELE PATRU ASPECTE

Tangoul este o interacţiune pe mai multe planuri. Cel mai profund aspect, ca în orice formă de artă serioasă, este interacţiunea cu propria noastră conştiinţă. Acest aspect le influenţează pe toate celelalte şi doar printr-o abordare conştientă putem fi capabili de a analiza tangoul în întregime. Astfel, aş vrea să scot în evidenţă patru aspecte majore ale acestui dans:

Coregrafia

Tango este recunoscut în general pentru coregrafia sa bazată pe mersul cadenţat, în îmbrăţişare cu partenerul. Are, de asemenea, anumite coordonări caracteristice ale picioarelor partenerilor, pentru care acest dans a fost numit “un dialog al picioarelor”. La un nivel mai înalt, acest dialog este o improvizaţie spontană.

Muzicalitatea

Tango are o aromă ritmică particulară care poate fi sesizată de ureche chiar dacă nu vezi pe cineva dansând. Spre deosebire de alte stiluri de muzică de dans, este un “ritm cadenţat”. În Buenos Aires, în special în anii 40, această muzică a atins niveluri foarte înalte de sofisticare. Dansul a devenit, în mod corespunzător, mai rafinat. A apărut o mai mare libertate pentru pauze, încetinire, accelerare şi sincope.

Conexiunea cu partenerul

Tango, în mod obişnuit, este dansat foarte aproape de partener. Mâinile sunt de obicei calme, menţinând îmbrăţişarea, corpurile sunt ori în contact ori foarte apropiate unul de celălalt. La cel mai înalt nivel corpurile formează un întreg organic ce poate fi simţit ca un corp comun cu patru picioare care păstrează în acelaşi timp integritatea şi libertatea mişcărilor individuale.

Pregătirea fizică

Una dintre cele mai importante însuşiri ale acestui dans este aceea că, în mod ideal, se bazează pe un bun mers natural. De aici vine şi zicala bătrânilor “A dansa tango este că plimbarea pe stradă”. Nu este nevoie de nici o tehnică specială, de nici o săritură specială, dacă ştii să mergi bine. A învăţa cum să dezvolţi mişcări naturale este deopotrivă cel mai greu şi cel mai eliberator lucru în acest dans.

Voi discuta fiecare dintre aceste aspecte în detaliu în capitolele corespunzătoare. Mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama că acest dans depinde în modul cel mai fundamental de pregătirea fizică şi după aceea de o bună conexiune cu partenerul. Pe măsură ce acestea două se perfecţionează, libertatea muzicalităţii şi coregrafiei se deschide ca de la sine. Cel mai eficient mod de a progresa în tango poate fi văzut ca un copac, cu pregătirea fizică fiind rădăcina, conexiunea cu partenerul trunchiul, muzicalitatea ramurile iar coregrafia frunzele şi florile. Puterea rădăcinilor este cea care permite tuturor celorlalte să crească. Pe acest site voi pune în discuţie “copacul” de sus în jos – în acest mod când vom ajunge la “rădăcini”, va fi clar cum aspectele fundamentale determină tot ce este “deasupra” lor. În practică, acest dans se dezvoltă de jos în sus:

Tango_practice

CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT. NIMICUL

Dificultatea unei abordări conştiente constă în faptul că arta adevărată este dincolo de cuvinte, concepte, imagini mentale. Experienţa artistică fundamentală este în cea mai mare parte intuitivă, în care ceva ce iniţial nu a făcut parte din natura nostra, devine o a doua natură, precum un nou instinct. Este rezultatul “implantării”, “asimilării” unei noi funcţii suficient de adânc în subconştient. Dansul (sau cântatul, pictura, scrisul) va fi eliberat atunci precum cântecul unei păsări, o rafală de vânt sau respiraţia unui copil – fără nimic artificial, “emanând din inconştient”, cum spunea maestrul Zen, D.T.Suzuki. Asta nu înseamnă că conştiinţa ar fi cumva eliminată sau adormită – de fapt în asemenea stări este adesea mult mai activă că oricând. Dar activitatea devine liberă de analiza conştientă, de alegeri arbitrare; lucrurile încep să se simtă spontan adecvate, fiind cumva potrivite situaţiei şi totuşi nepremediatate. Se simte ca şi cum ceva mai mare decât artistul se exprimă prin el. Psihologul Mihaly Csikszentmihaliy denumeşte această stare “stare de flux” (vezi Starea de flux. Psihologia experienţei supreme). Maestrul de tir cu arcul al lui Eugen Herrigel a spus că cea mai bună lovitură este atuci când arcul trage, nu arcaşul. În artele marţiale “spirituale” ale Estului asemenea stări au fost numite stări fără gânduri – “starea de martor”. Conştiinţa trebuie să înveţe cum să se dea la o parte din faţa instinctului, spontaneităţii, inconştientului, astfel încât actul artistic să devină la fel de armonios precum procesele naturii. Problema principală este că o minte neantrenată are tendinţa de a se ataşa de “scheme fixe”. Poate fi o idee fixă despre ce este arta sau ce ar trebui să fie, o anume tehnică care este considerată necesară, structuri personale prin care artistul îşi susţine diferenţele faţă de alţii, sau o fixaţie pe anumite circumstanţe care se presupune că ar împiedica exprimarea artistică. Toate acestea sunt obstacole în calea stărilor superioare de conştiinţă care pot fi teoretic atinse printr-o formă de artă. Cu cât mai multe asemenea structuri fixe apar, cu atât ele blochează spontaneitatea, intuiţia, fluxul.

Pentru a menţine dezvoltarea artistică “neblocată”, principiul “nimicului” este foarte folositor. Având în vedere obiectivele – ce se străduieşte tangoul să devină – cel mai bine este să păstrăm conceptele simple şi generale, lăsând mai mult spaţiu pentru descoperirea lui spontană în timpul dansului. Principiul “nimicului” este şi mai important în dezvoltarea metodelor potrivite de realizare a tuturor acestor obiective. Cu cât mai puţin “mecanicism”, “tehnică”, “structuri fixe”, cu atât mai bine. La cel mai înalt nivel, tango se poate simţi surprinzător de natural, când ambele – comunicarea şi dansul în sine, se realizează pur şi simplu prin mişcări naturale. Este dificil de ajuns în acest punct, şi majoritatea oamenilor, la un moment sau altul încep să se bazeze pe anumite tehnici artificiale. Provocarea este ca, după aceea, să dizolvi aceste tehnici, să scapi de toată artificialitatea, în mod principal prin dezvoltarea unei coordonări naturale a corpului (vezi capitolul Pregătirea fizică). Această sarcina este de asemenea dificilă deoarece avem tendinţa de a adopta structuri anti-naturale, semiconstienti sau uneori chiar inconştienţi. Pentru început trebuie să devenim conştienţi de aceste artificialităţi, de cum ne-am abătut de la graţia naturală şi după aceea să învăţăm să reparăm daunele. Pe măsură ce metodele devin mai simple şi mai naturale, corpul fizic se purifică şi începe să nu mai simtă nimic – nimic în special. Acelaşi principiu se aplică şi altor metode ale artei tangoului – până la urmă nu este nimic în particular, nimic de care mintea conştientă să se agaţe. Astfel, printr-o asemenea purificare şi rafinare a metodelor vom deveni din ce în ce mai liberi în exprimarea atât a instinctelor noastre cât şi a viziunii artistice conştiente.

Dacă vrem să facem artă adevărată tot ce avem de făcut este să depăşim aceste obstacole. Unele dintre cele mai mari obstacole sunt metodele indirecte – tehnici, mecanicism, ajustări, deteriorarea unei bune funcţionari naturale. Ceea ce se simte ca “nimic” este de fapt o deschidere a drumului către o mai mare creativitate spontană, pentru că este întotdeauna ceva sănătos în instinctele noastre pe de o parte şi în imaginaţia noastră pe de altă parte. Principiul “nimicului” este despre libertatea faţă de metodele artificiale şi conceptele rigide. Toate principiile despre care vorbesc aici sunt potenţiale libertăţi; mai degrabă “nu ar trebui” decât rigidul “trebuie”. De aceea se spune că din nimic rezultă adevărata libertate, posibilităţi infinite, şi acţiuni spontane adecvate.

Atât timp cât nu uiţi totul, când te gândeşti la execuţii corecte cu mâinile şi picioarele şi la un dans precis, nu poţi spune că eşti expert. Când mintea se opreşte la nivelul mâinilor şi picioarelor, nici una dintre acţiunile tale nu va fi deosebită. Dacă nu renunţi complet la gândire, tot ceea ce faci va fi fără succes.”

– Zen Master, Takuan Soho

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.