3. Conexiunea cu partenerul – 3. Libertatea şi apropierea

imbratisareArtem Maloratsky

O mare provocare în tango este crearea unei conexiuni apropiate şi neîntrerupte cu partenerul, menţinând în acelaşi timp libertatea mişcărilor individuale, precum şi libertatea coregrafiei şi muzicalităţii. Privind superficial, pare că o conexiune mai apropiată limitează obligatoriu libertatea coregrafiei şi pentru a face mai mult, partenerii trebuie să se separe. Majoritatea dansatorilor de tango se găsesc oarecum prinşi între dorinţa de a sta apropiaţi şi dorinţa de a executa mai mulţi “paşi”. Dacă apropierea pare mai importantă, persoanele se îndreaptă către aşa numita “îmbrăţişare apropiată” iar dacă libertatea coregrafică este prioritară ei preferă “îmbrăţişarea deschisă”. Unele persoane alternează între aceste două moduri în timpul aceluiaşi dans.

Principalul motiv al acestei dihotomii este, din nou, slaba pregătire fizică. La majoritatea dansatorilor bărbaţi postura este gârbovită, astfel, atunci când încearcă să se apropie de parteneră capetele se întâlnesc înaintea piepturilor şi pare necesar să ţină capetele unul lângă celălalt, fiecare privind peste umărul celuilalt. Şi doar asta face ca cuplul să nu fie niciodată centrat. Capetele ajung până la urmă să se atingă, ceea ce blochează întreaga conexiune, luându-i libertatea de a “respira” – de a-şi ajusta singură echilibrul. Partenerii au tendinţa de a-şi înfăşura braţele departe, unul în jurul celuilalt, pentru a asigura unitatea completă, ceea ce adaugă mai multă tensiune şi provoacă contorsionarea părţii superioare a corpului. În plus, mulţi dansatori în “îmbrăţişare apropiată” sfârşesc prin a se sprijini unul pe celălalt, renunţând la echilibrul individual, ceea ce este cea mai mare compromitere a acestui dans (vezi articolul despre echilibru). Din cauza acestor constrângeri, libertatea mişcărilor corporale individuale este puternic compromisă şi posibilităţile coregrafice ale “îmbrăţişării apropiate” sunt extrem de limitate. Chiar şi structurile fundamentale se simt foarte inconfortabil în acest tip de îmbrăţişare.

Toate acestea sunt costurile îmbrăţişării apropiate care este pe drept considerată de mulţi că fiind esenţa tangoului. Dansatorii în “îmbrăţişare deschisă”, care păstrează distanţa unul faţă de celălalt, renunţă la această apropiere esenţială, dar (iniţial) câştigă o mai mare libertate coregrafică, precum şi o libertate a mişcărilor corporale. Ei nu trebuie să îşi răsucească corpurile şi pot dansa cu uşurinţă centraţi, unul în faţa celuilalt. Dar ei vor obţine foarte rar subtilitatea, senzualitatea şi precizia care se găsesc într-o îmbrăţişare apropiată. Mai mult, dansatorii în îmbrăţişare deschisă pierd mult din potenţialul evoluţionar al tangoului. Obţinerea simultană a apropierii şi libertăţii necesită o perfecţionare a fiinţei psihico-fizice pe care dansul în îmbrăţişare deschisă nu o cere. Dansul apropiat unul de celălalt necesită un grad mult mai ridicat de precizie şi de conştientizare a corpului partenerului. Şi, în îmbrăţişarea apropiată se manifestă deplin puterea tangoului ca metaforă a unei relaţii. Poţi sta apropiat şi totuşi să fii liber? Când vă apropiaţi începeţi să va “călcaţi unul pe celălalt pe degete”? Când vă apropiaţi va puteţi “păstra echilibrul”, sau începeţi să vă “sprijiniţi”, să “depindeţi” unul de celălalt? Vă conectaţi cu “capetele”, cu “buricele” sau cu “inimile”? Acestea sunt de fapt expresiile fizice ale caracterului cuiva, ale modelelor sale de relaţionare. Experimentarea lor în dans este o oportunitate de a le descoperi, de a lucra la ele, avantaje de care nu pot beneficia dansatorii în îmbrăţişare deschisă. A dansa apropiat este de asemenea, un test al lipsei de efort, un atribut esenţial al oricărei arte frumoase – nivelul general de efort şi agitaţie este foarte evident în îmbrăţişarea apropiată.

Conexiunea supremă cu partenerul este în acelaşi timp apropiată şi liberă. Această înţelegere a existat în timpul epocii de aur a tangoului, în anii ’40 şi ’50, când majoritatea persoanelor dansau apropiate de partener dar niciodată cu capetele sau umerii blocaţi. În plus, în mod paradoxal, cea mai mare libertate în acest dans se obţine printr-o puternică conexiune cu partenerul. Dacă partenerii sunt capabili să stea apropiaţi fără a-şi pierde echilibrul şi fără a-şi bloca corpurile, atunci ei sunt atât de acordaţi unul cu celălalt încât sunt mult mai capabili să răspundă spontan unul celuilalt, improvizând astfel cu o mai mare libertate. Provocarea este să fie cât de apropiaţi posibil, aproape în contact sau atingandu-se uşor, atât cât să nu fie blocaţi unul de către celelalt. În această conexiune apropiată dar mobilă poate fi executată toată coregrafia specifică tangoului- corpurile se pot răsuci sau aluneca ţinând cont unul de celălalt dar nu este necesar să fie despărţite vreodată de mai mult de câţiva centimetri. Uneori, când am fost capabil să intru într-o asemenea conexiune cu partenera, corpul meu a început să descopere posibilităţi coregrafice pe care nici măcar nu le imaginam dar care păreau să vină natural la acel nivel de conectivitate. În acelaşi timp, partenera mea s-a simţit deodată mai liberă să danseze cu mai multă creativitate şi expresivitate. Asemenea experienţe mi-au arătat cu claritate că, prin perfecţionarea conexiunii şi prin menţinerea ei apropiată, se obţine cea mai mare libertate coregrafică şi muzicală. Fiecare partener devine capabil să danseze atât ca un corp individual cât şi ca o parte integrantă a cuplului. Dansul şi comunicarea se contopesc.

Uneori este valoros dansul în îmbrăţişare deschisă. Poţi experimenta imediat centrarea, verticalitatea şi confortul general care se obţine în ani cu îmbrăţişarea apropiată. Poţi experimenta de asemenea, cel puţin la nivel conceptual, mai multe posibilităţi coregrafice. Oricum, până când cineva nu poate executa o structura în îmbrăţişare apropiată, nu o stăpâneşte cu adevărat. Dansul în îmbrăţişare deschisă este bun pentru anumite experimente şi explorări, pentru începătorii care se simt iniţial foarte inconfortabil să danseze apropiat şi de asemenea, pentru antrenarea dansului în echilibru atunci când unul sau ambii parteneri au devenit obişnuiţi să se sprijine sau să împingă.   (vezi articolul despre echilibru).

Adevăratul tango este dansat apropiat tot timpul, într-o îmbrăţişare flexibilă dar neîntreruptă. “Tango es para bailar tomado” – “tango este pentru a dansa în îmbrăţişare”, spun veteranii. Experimentând în mod repetat cu ambele tipuri de îmbrăţişare am ajuns la aceeaşi concluzie. Doar în îmbrăţişarea apropiată poţi afla adevărata profunzime şi semnificaţie evolutivă a acestui dans. Dar trebuie să fii atent să nu cazi în extreme: “apropiat” nu înseamnă “blocat” sau în afara echilibrului. Într-o îmbrăţişare apropiată, ambii parteneri trebuie să fie perfect echilibraţi şi nici un alt punct de pe corp nu trebuie să fie menţinut continuu în contact cu excepţia mâinilor. Principala idee este apropierea, senzaţia de a îmbrăţişa şi de a fi îmbrăţişat. Asemenea senzaţii sunt posibile şi dacă partenerii sunt separaţi de câţiva centimetri, deşi cu cât distanţa este mai mică cu atât se simte mai bine. O îmbrăţişare inacceptabil de deschisă este uşor identificabilă pentru că palma dreaptă a bărbatului se află pe laterala corpului femeii, în loc să fie undeva pe spatele ei.

Calea principală pentru a obţine o conexiune apropiată dar liberă este lucrul cu corpul pe care îl voi descrie în articolul depre condiţia fizică. De exemplu, este posibil să perfecţionezi treptat postura astfel încât capetele să nu mai trebuiască să se atingă nici când torsurile partenerilor sunt faţă în faţă. Prin perfecţionarea posturii şi mersului este posibil ca treptat să simţi o din ce în ce mai mare libertate a mişcărilor corpului în îmbrăţişare apropiată. Până când nu sunt atinse aceste condiţii optime ale corpului recomandarea mea este să rezişti tentaţiei de a face “paşi” care par să interfereze cu o bună conexiune. Conexiunea bună trebuie să aibă prioritate în faţa coregrafiei variate. De fapt, orice “pas” care pare să interfereze cu buna conexiune este pur şi simplu executat incorect. Conexiunea trebuie dezvoltată treptat, până când toţi “paşii” vin natural din ea. Aceasta este o sarcină dificilă, în special pentru mulţi dansatori bărbaţi. Când am început să învăţ tango, tot ceea ce îmi doream erau mai mulţi “paşi”. În cele din urmă am înţeles şi experimentat o bucurie mai profundă a acestui dans, care are foarte puţin de a face cu cât de multe structuri diferite puteam să execut şi era mai mult despre calitatea conexiunii şi muzicalitate. Am observat că, în timp ce încercam să execut unele structuri mai complicate, pierdeam conexiunea şi sincronizarea cu muzica. Până la urmă m-am decis să uit 95% din toţi “paşii” pe care i-am “învăţat” la cursuri şi să execut doar ceea ce nu interferează cu buna conexiune. Am continuat de asemenea, să lucrez la condiţia mea fizică şi pe măsură ce ea s-a îmbunătăţit, multe structuri coregrafice pe care le simţeam înainte ca fiind dificile au început să iasă spontan şi fără întreruperea conexiunii. De exemplu pot face acum toate cele şase sacade faţă fără a mă separa de parteneră, ceea ce părea imposibil cu cinci ani în urmă. Din experienţa mea, o asemenea abordare este mai bună decât să te ataşezi de de structuri coregrafice dificile şi să le practici din nou şi din nou, aşteptând ca ele să nu mai interfereze cu conexiunea. Este mult mai eficient să te focalizezi pe o conexiune bună şi să laşi coregrafia să urmeze.

Provocarea obţinerii integrităţii cuplului în acelaşi timp cu libertatea exprimării individuale poate, în sine, face tangoul o preocupare valoroasă. În asta constă metafora oricărei relaţii, în special relaţia între sexe. Trebuie să ai şansa să descoperi fizic interdependenţa între libertate şi conectivitate.

.

3 Responses

  1. Clarificări – CTango RO

    […] revoltat şi cu părul zburlit pe ceafă din cauza confuziilor şi verzei găsite în articolul “Libertatea şi apropierea”. Revolta şi zburlirea se petrec pe pagina sa personală de Facebook pe care, de altfel, o […]

Dă-i un răspuns lui Emil Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.