Rick McGarrey – Tango and Chaos
“Eroarea fundamentală a majorităţii proiectelor este insistenţa lor
de a servi mai degrabă zeul aspectului plăcut decât zeul utilităţii.” – R.S. Wurman
Ce face ca tangoul să fie tangoul diferit? Pe măsură ce am studiat dansatorii din Buenos Aires a devenit din ce în ce mai clar că tangoul pe care îl vedem azi nu a venit de la oameni care exersau în studiouri. Tango nu a venit de la persoane care inventau paşi la cursurile de dans, nici de la coregrafi care concepeau spectacole pentru scenă. Tango argentinian, atât originea lui cât şi inima să creativă începe şi se termină în cluburile şi străzile din Buenos Aires. Tango (atât dansul cât şi muzica de tango) este rezultatul direct al condiţiilor speciale care există în Buenos Aires. S-a născut acolo, a crescut acolo şi dansul continuă să evalueze acolo.
Din această cauză, orice încercare de a înţelege natura muzicii şi mişcările fizice ale tangoului trebuie să înceapă acolo. Astfel, în această secţiune, aş vrea să prezint câteva exemple care susţin argumentul că forma în care este dansat tangoul astăzi este un design practic şi eficient care a evoluat mai bine de 100 ani în unica şi splendida izolare a Buenos Airesului. Aproape la fel ca un ecosistem discret pe o insula izolată, tango este rezultatul fericit al încercărilor şi erorilor. Un sistem natural în care formele proaste dispar iar cele noi şi eficiente prosperă.
Mulţimi & Bandoneoane
Maeştri ai navigaţiei: 28 milongueros dansând confortabil într-un garaj pentru o singură maşină.
Există două influenţe majore asupra dansului de tango – două condiţii speciale, izolate în Argentina, care au influenţat totul – postura, mersul, îmbrăţişarea, cât şi ritmul şi structurile tangoului. Ele sunt – aglomeraţia şi bandoneonul. Oricine a fost în BsAs ştie cât este de aglomerat la milongas iar vechile imagini de mai sus dovedesc că aglomeraţia a existat dintotdeauna. Ai un şoc când pleci de la cursurile de tango şi descoperi realitatea dură de la milonga. Visurile de a dansa precum Pablo Veron pe o pardoseală liberă sunt spulberate… şi unii elevi nu îşi revin niciodată.
Mişcarea în condiţii de aglomeraţie necesită două lucruri de bază: abilitatea de a te opri, porni şi schimba direcţia cu uşurinţă (manevrabilitate) şi abilitatea de a rămâne stabil, în siguranţă când apar ciocniri inevitabile. Priveşte la postura milongueros din următoarele imagini:
Cinci binecunoscuţi milongueros din întregul Buenos Aires apar în fotografiile de mai sus. Sus: Pocho care dansează mai ales în centru (la Lujos).
Rândul de jos: Osvaldo Buglione (la El Beso), Julio Duplaa (la Sunderland), El Chino (la Sin Rumbo) şi Tete (la Banco Provincia). [Toţi dansând cu Alej]
Într-o după-amiază, la Region Leonesa, Pocho a venit şi mi-a spus: “Nu ar trebui să stai cu picioarele paralele. Este mai bine să ţii vârfurile picioarelor îndreptate astfel: \/ Poziţia diez y diez (zece şi zece pe cadranul unui ceas) este cea mai stabilă. Nimeni nu te poate doborî.” Pocho este unul dintre cei mai respectaţi dansatori de tango din lume, aşa că, bineînţeles că i-am acordat atenţie. Am început să mă uit împrejur şi am observat că aproape toţi dansatorii buni aveau această poziţie. Deoarece milongueros trebuie uneori să facă pauză pentru a evita coliziunile, adesea în apatii mici în care riscul de ciocniri eate cel mai mare, stabilitatea este importantă. Astfel, aceşti dansatori, din diferite cartiere ale Bs As, au evoluat toţi către această poziţie stabilă în \/, cu vârfurile în afară pentru a face faţă problemelor. Chiar şi Tete, care are vârfurile picioarelor îndreptate în mod natural către interior, adoptă această poziţie. Aceasta este prima dovadă că forma urmează funcţia în tango. Forma posturii este rezultatul direct al nevoii de a păstra echilibrul, de a fi în siguranţă şi a proteja femeia de ghionturile din aglomeraţie. Cum vom vedea, acesta este un subiect care se tot repetă în tango.
“Forma urmează funcţia” înseamnă că atunci când ceva merge bine, începe să arate bine. (Alej m-a averizat asupra analogiilor cu sportul dar nu mă pot abţine). Patruzeci de ani în urmă, schiorii foloseau o postură foarte dreaptă, cu picioarele apropiate şi mâinile ţinute natural, lateral. Aeastă poziţie era considerată foarte elegantă şi alunecarea graţioasă pe pantele îngrijite, cu schiurile lipite, precum Stein Eriksen , era ideea tuturor despre perfecţiune. În zilele noastre cei mai buni schiori folosesc o poziţie mai chircită, cu picioarele şi mâinile depărtate –postură care era considerată atunci un semn de nepricepere. Datorită acestei poziţii mai eficiente şi mai atletice schiorii de azi pot schia cu viteze mai mari decât oricând şi aceasta a devenit tehnica către care aspiră toată lumea. Precum tangoul la milongueros, este un fel de artă brută care este frumoasă deoarece funcţionează.
emil
da, asa ai stabilitate de dat, de oferit, fundamente, multumesc frumos
Sorin
cu drag 🙂