Veronica Toumanova – Articol original
Te-ai întrebat vreodată cum este posibil ca două persoane să îşi coordoneze atât de precis mişcările cu muzica de tango încât să devină practic o unică entitate cu formă schimbătoare? Ai urmărit vreodată o demonstraţie de tango şi ai fost uimit de perfecţiunea conexiunii umane într-un cuplu experimentat, în ciuda vitezei, riscurilor implicate, stresului, improvizaţiei, mişcărilor dificile? Te-ai mirat vreodată de magia lui? După mulţi ani în tango, fenomenul conexiunii încă mă uimeşte profund. Şi totuşi, în fiecare zi învăţ oameni să facă doar asta: să se conecteze cu o altă fiinţă umană, să conducă sau să urmeze, să devină una cu muzica, să-şi coordoneze mişcările corporale cu mişcările corporale ale altei persoane şi să improvizeze împreună.
Cu toţii ştim că nu este un lucru uşor de învăţat. Unii dintre noi ştiu că este al dracului de greu de predat. Totuşi, nu doar că este posibil ci se întâmplă pretutindeni. Tango este magie şi noi toţi suntem magicieni. Rareori ezităm. Rareori ne oprim ca să ne întrebăm cum se petrece această magie.
Tango este despre a conduce şi a urma o altă persoană dar de ce funcţionează asta? Cercetările ştiinţifice dau un răspuns parţial acestor întrebări demonstrând că “activităţile fizice coordonate cu alte persoane pot conduce la integrarea corpurilor acestora în schema noastră corporală, aproape în acelaşi mod în care interacţiunea cu obiecte extinde percepţia graniţelor noastre fizice.” Cu alte cuvinte, practica tangoului permite creierului să acordeze percepţia noastră cu mişcările fizice ale partenerului. Mecanismele care stau la baza acestui fenomen par să fie aceleaşi care fac ca un vilolonist experimentat să simtă că vioara devine parte a propriului corp sau un călăreţ experimentat să simtă că “fuzionează” cu calul său. Aceste lucruri au sens. Oricum, aş vrea să adaug o explicaţie diferită, cumva mai banală. Din experienţa proprie ca dansator şi profesor am impresia că atât condusul cât şi urmatul în tango funcţionează bine pentru simplul motiv că noi toţi conducem şi urmăm alţi oameni, TOT TIMPUL, în viaţa de zi cu zi.
Pentru început trebuie să definim ce înseamnă condus şi urmat. Vorbesc aici de interacţiunea corporală prin intermediul mişcărilor. A urma înseamnă a primi o indiciu fizic de la o altă persoană şi a răspunde în modul sugerat de acel indiciu. Urmatul este o decizie deliberată (dar nu necesar conştientă) de a te mişca în conformitate cu indiciul primit şi dorinţa celuilalt, în cadrul posibilităţilor oferite. Cu alte cuvinte nu înseamnă a fi manipulat sau forţat. Condusul, prin urmare, este oferirea acelor indicii fizice, a face clar cum ai dori să se mişte cel care urmează. Condusul, de asemenea, nu are nimic de a face cu forţa sau manipularea şi nu implică în mod necesar un contact fizic.
Dacă te observi pe tine şi celelalte persoane interacţionând în viaţă de zi cu zi vei vedea o mulţime de exemple de conducere şi urmare fizică. Deschiderea şi ţinerea uşii pentru cineva implică a conduce din partea ta şi a urma pentru cealaltă persoană. Când ne jucăm cu un copil mic adesea conducem şi copilul urmează dar uneori noi urmăm copilul. Orice sport de echipă implică o schimbare permanentă a rolurilor între a conduce şi a urma. Dirijorul orchestrei conduce şi muzicienii urmează dar solistul sau cântăreţul poate, de asemenea, să conducă şi muzicienii care îl acompaniază să urmeze. Când arăţi cu degetul o privelişte frumoasă prietenii tăi se vor uita automat în acea direcţie (facem asta foarte des în Paris).
Cea mai mare parte a timpului noi nu percepem aceste acţiuni ca a conduce şi a urma deoarece ele sunt adânc încrustate în dinamicile zilnice. Astfel, ele au devenit reflexe. Când stai la o coadă te vei mişca imediat ce coada te conduce să te mişti, când cineva face un gest către un scaun gol din metrou te aşezi; când un copil îţi aruncă o minge o prinzi. Şi la fel cum joci rol de persoană care urmează, de asemenea, “conduci” – aruncând mingea înapoi, oferind un loc liber, mişcându-te când eşti primul la o coadă.
Desigur, în viaţa de noastră de zi cu zi, condusul şi urmatul sunt departe de a fi aşa precise ca improvizaţiile a doi dansatori de tango experimentaţi. Precizia aproape instantanee într-un cuplu de tango este rezultatul anilor de practică şi a acordării reflexelor dansatorilor la mişcările specifice ale dansului. Totuşi, la nivel bazic, putem identifica mecanisme generice ale corpului pe care toţi le folosim în cursul vieţilor noastre. Şi mai mult, sistemul nostru nervos este programat să ne conducem şi să ne urmăm unii pe alţii prin mişcare. O facem din primele zile, ca bebeluşi, deoarece este o funcţie inerentă a existenţei noastre ca animale sociale. Când am înţeles asta, m-am întrebat: aş putea eu, ca profesor, să devin mai conştient de aceste reflexe umane pentru a face tangoul mai uşor de învăţat şi mai intuitiv pentru elevii mei?
Motivul pentru care această întrebare m-a preocupat are de a face cu o problemă anume. Există un fenomen foarte răspândit în tango şi anume, acela că primul an sau primii doi ani de învăţare a tangoului par a fi mai grei pentru lideri decât pentru followeri. Nu întotdeauna dar adesea. În majoritatea cazurilor vorbim despre bărbaţi lideri şi femei followeri. Genul joacă într-adevăr un rol în asta dar dificultatea are mai mult de a face cu rolul în sine. Pentru followeri învăţarea devine mai provocatoare odată ce femeia începe să lucreze la tehnici mai serioase, după primii doi ani, încercând să-şi perfecţioneze echilibrul şi estetica. Este o accepţiune comună că până atunci urmarea este mai uşoară decât condusul. Am observat pentru o lungă perioada de timp acest fenomen şi m-am întrebat ce face condusul aşa de greu de stăpânit la început. Acum cred că asta vine (printre altele) de la simplul fapt că în viaţa de zi cu zi urmăm pe alţii mai mult decât conducem, în special atunci când trăim într-un mediu cu densitate mare a populaţiei.
Aceasta este o afirmaţie îndrăzneaţă, fără nici o dovadă empirică dar prin simpla analiză a propriei mele vieţi într-un oraş mare, am ajuns la concluzia că mişcările mele sunt mult mai adesea determinate de reflexul de a urma. Ocuparea spaţiului disponibil, deplasarea în aglomeraţie, folosirea transportului public, mersul la magazine, aşteptarea la cozi, plimbarea cu un prieten: descopăr că mai mult urmez decât conduc. Nu cred că asta are de a face cu genul meu sau cu rolul în tango. Poate avea ceva de a face cu temperamentul meu calm şi asta doar în anumite situaţii. Aş alege să urmez în loc să conduc, în timp ce altă persoană ar alege diferit. Totuşi, cred că simplul fapt de a trăi în comunităţi, înconjuraţi de alţi oameni, menţinând zilnic legături sociale ne face pe toţi să urmăm mai mult decât să conducem.
Ce spunem unui follower începător? Să înceteze să mai gândească. Ïncetarea “gândirii”nu înseamnă că ea să devină un zombi fără creier. Ce dorim este ca ea să aibă încredere în propriile reflexe MAI MULT decât în evaluarea analitică a situaţiei. Îi cerem să aibă încredere în gândirea rapidă, intuitivă decât în cea lentă, raţională. Mulţi lideri îmi spun că atunci când încearcă să urmeze, dansul lor arată mult mai cursiv, corpul lor se relaxează odată ce ei “se eliberează”. Această schimbare internă de la “a face” la “a lăsa să se întâmple” ne face să percepem urmatul ca mult mai natural şi spontan, în consecinţă “mai uşor”. Aici este important de înţeles că “a urma”şi “a dansa bine” nu sunt unul şi acelaşi lucru. După mulţi ani de dans ca follower vă pot spune că rolul de follower nu este în mod intrinsec mai uşor decât rolul de lider (de fapt cred că este mai dificil dar asta este un subiect pentru un alt articol).
Dacă vrem să facem condusul mai uşor de învăţat ar trebui să căutăm exemple ale “reflexului de a conduce” în viaţa zilnică şi să începem de acolo dezvoltarea abilităţilor de a conduce. Ca orice altă mişcare în tango, condusul îşi are originile în unele mişcări banale, zilnice, pe care oricare dintre noi le facem. Când predau modul de a conduce am tendinţa de a folosi mai multe analogii. Una dintre ele este jocul cu un copil sau cu un câine, a-i face să te urmeze în spaţiu, să vină spre tine sau să se îndepărteze de tine, acompaniindu-i tot timpul cu propriile mişcări. O altă analogie de succes este aceea a mutării mobilei: nu din cauza mobilei ci din cauză că pentru a muta ceva cu greutate mare trebuie să coordonezi mişcările tale cu mişcările altei persoane, având grijă de alte obiecte şi de spaţiul dintre parteneri (spaţiul interior al cuplului). Când muţi mobilă grea, să spunem când coborî un pian pe scări, o persoană trebuie să conducă drumul pe scară şi cealaltă persoană trebuie să urmeze, cu atenţie, pas cu pas. A face cumpărături împreună este un alt exemplu excelent de a conduce şi a urma. Când ne plimbăm pe o stradă comercială o persoană va lua în mod inconştient conducerea, oprindu-se la anumite magazine, intrând, invitând pe alţii să o urmeze. A face cumpărături cu altă persoană nu se simte niciodată la fel cu a face cumpărături singur, chiar dacă fiecare merge pe căi diferite în interiorul magazinului. Există totuşi o conştientizare permanentă a altui corp undeva în vecinătatea ta, conectat la propriile mişcări. Această conexiune este foarte folositor de explorat pentru scopuri de tango, ducând-o la niveluri mai înalte de sofisticare şi precizie.
Din această cauză, în cele din urmă, a compara un follower cu o maşină este inutil. Da, există ceva precum acţiune şi răspuns implicat în a conduce un vehicul dar vorbim în acelaşi timp de un obiect neînsufleţit, programat să răspundă într-un mod predictibil, mecanic, la un anumit input. O maşină nu urmează ci execută o comandă. A urma este o acţiune deliberată, determinată mai mult de către persoana care urmează, de capacităţile şi dorinţele ei sau lui, decât de ceea ce este de fapt condus cu adevărat.
Eventual, dacă analizezi orice activitate umană care implică mai mult de o persoană, vei identifica în mod clar modele de a conduce şi a urma. De fiecare dată când spui elevilor că tangoul este ceva special şi că nu are legătură cu mişcările lor zilnice vei face procesul lor de învăţare mai dificil. Tango este un dans destinat a fi dansat de oricine, la orice vârstă, cu orice tip de corp şi cu cât mai mult îi explicăm mişcările prin originea lor în reflexele noastre zilnice, cu atât mai repede oamenii vor învăţa să danseze în moduri spontane, naturale. Desigur, asta demistifică foarte mult tangoul dar în opinia mea, profesorii au nevoie de misticism doar când nu sunt capabili să explice ceva într-un mod inteligibil. Tangoul poate părea mai puţin magic în ochii tăi ţinând cont de cele de mai sus, totuşi, atunci când există o conexiune adevărată, se simte ca o magie în corpurile noastre.
.
Lasă un răspuns