Sunt îndrăgostită!

Iremediabil!

inima_2De la prima întâlnire – ne-a făcut cunoştinţă un zvăpăiat, habar n-avea ce urma să stârnească… – am ştiut că fiorii şi zâmbetul prostesc de pe faţa mea, cauzate de sunetul glasului lui, nu-s trecătoare. În seara aia – sunt ani de-atunci – am zburat spre casă şi mi-am petrecut toată noaptea în amintirea gesturilor, sunetelor şi prezenţei lui. Cred, de fapt ştiu cu siguranţă, că nici eu nu realizam cât de profund mă marcase.

Am rămas la fel de îndrăgostită ca atunci chiar dacă uneori mai sunt şi certuri între noi… De fapt, trebuie să recunosc, numai eu mă supăr şi dau să plec, nu mai vreau să-l ştiu, să-l simt, să-l aud… Mofturi!… Dar ştiu că sunt o norocoasă că el e foarte înţelegător şi aşteaptă să-mi treacă. Nu m-a certat niciodată! M-a primit înapoi cu braţele deschise şi cu aceeaşi căldură ca prima oară.

Am sentimentul că el mă ştie bine, m-a citit cu claritate de la început şi nu îmi ascunde nimic. Mi-e cea mai fidelă şi realistă oglindă, îmi pune mereu reflecţia în faţă fără nici cea mai mică urmă de răutate. Că eu o iau personal şi mă ciufulesc… se mai întâmplă, n-am decât să-mi asum.

Eu îl intuiesc mai mult decât îl chiar ştiu. Îl descopăr şi redescopăr la fiecare întâlnire, mă surprinde mereu, mă încânta şi mă vindecă cu fiecare poveste trăită în doi. Şi-l recunosc nu doar în el, ci mai ales în mine… Nu reuşesc să-i găsesc niciun cusur! Ah, ba da, are unul serios: mi-a creat dependenţă. Şi chiar şi atunci când îmi spun hotărâtă: Gata! Plec! Sau iau măcar o pauză, că nu mai pot, sunt stoarsă!… chiar şi atunci ştiu, în sinea mea, profund, că n-am să-l pot părăsi vreodată.

Abia ce-am trecut printr-o rebeliune la finele anului. Eu, ca de obicei, am vrut să-mi iau jucăriile şi să plec. El n-a zis nimic… Niciodată nu zice nimic. Doar mă îmbrăţişează… Şi e destul că să ştiu că nu voi pleca. Sau chiar dacă voi pleca, mă voi întoarce curând şi îmi va fi bine. Şi am plecat – o săptămâna am rezistat fără el… Plănuisem să petrecem anul nou împreună, aşa cum am tot făcut-o de nişte ani, iar acum urma să fie special. Şi nu s-a dezminţit nici de dată asta! Mi s-a dăruit total şi irevocabil, iar eu nici măcar nu am avut de ales decât să fac la fel şi noaptea de anul nou îmi va rămâne – ca multe alte nopţi ale noastre – impregnată în piele, în suflet, în toată fiinţa!

Şi ştii ce e ciudat? Mă face să mă simt bine în alte braţe, iar inima zburdalnică se aventurează uneori către alte… tărâmuri. Iar el ştie asta. Iar eu nu mă simt vinovată. El e mulţumit să fiu eu fericită. Pentru că pe el am să-l dansez mereu, indiferent în ce braţe. Iar inima mea va fi mereu plină de el, indiferent pe ce tărâm se află!

 

 

Leave a Reply